Pînă în prezent Alexandru Uiuiu a publicat “Felia amara” (1994), proza scurta, “Povesti din padurile fanteziei” (1998), proza pentru copii, “Ridicarea în genunchi” (1999), roman, “Socrate poetul” (2000), prozo-poeme, “Asteptând-o pe Godette” (2003), teatru, “Sfâsierea sau a doua venire” (2006), proze. Alexandru Uiuiu prezinta “Tara ascunsa” (Editura Charmides, Bistrita, 2008) roman în farâme (partea I) - “Zile pe Somes”. Romanul este construit din secvente dupa secvente, din înnadiri dupa înnadiri în proza care, pâna la urma, nu au încotro si compun o panorama a localitatii Limpezis de pe Valea Somesului, care localitate are în componenta o gramada de locuri mai mult ori mai putin întinse - pe lunca, pe vale, pe deal, sub munte etc. - forme de relief care pot scoate din minti un om neînvatat cu asa ceva, cum ar fi: Valea Cailor, din Dealu’ Popii, Prihodiste, Paraul Mitrului, Podereie, Paraul Lespezii, Valea Strâmbii, Saua Calacarilor, Feredeie, Coasta Loanghii, Gura Prihodistii, apoi Hasca si asa mai departe.

    Maxima de capatâi a romanului care ascune toata întelepciunea comunitatii dupa care toti se ghideaza, ca vor, ca nu vor (doar nu e dupa capul lor, ci al lui Dumnezeu!), este compusa din doua parti, rostita clar de Ghita, cel pe care revolutia l-a prins ca vânzator la magazinul forestier din capul Vaii Strambii, magazin peste care ipochimenul imediat în 1990 s-a facut patron cu acte în regula, care cugetari, dupa ce vechi clienti i-au cerut de baut “numai ca oamenii sa se vada beti”, au fost: “Asta e ca aia: sa murim odata, sa ne vedem scapati! Si ca aia, ca marea întrebare a românului e daca exista viata înainte de moarte!”

Romanul “Tara ascunsa” de Alexandru Uiuiu are toate sansele sa se închege ca opera despre taranul roman si satul românesc sau mai degraba despre ce a mai ramas din acestea, vieti care, din pacate, nu mai au nici macar cu ce sa semene, ori despre ce sa ne aminteasca.

                         

                                                                                                                                        Virgil Ratiu

 

 

 

 

 

    Cam multa tristete am adunat in ultimele doua zile: plecarea de acasa, de langa ai mei, alaturi de care am petrecut o vacanta de neuitat, tragica disparitie a grandiosului regizor Sergiu Nicolaescu, halucinantul circ ieftin generat in jurul acestui eveniment...Noroc ca am avut un antidot si pentru tristeti si pentru drumul lung: o savuroasa carte - "Tara ascunsa" - pe al carei autor - distinsul, complexul scriitor si artist polivalent, Alexandru Uiuiu din Bistrita - am avut marea placere sa il cunosc in noaptea de Revelion.

    El ne invita in aceasta carte "... intr-o ţara împacata cu ea insasi, care are ca personaj zambetul" si reuseste sa creeze cu inspiratul sa condei unul din marile romane ale mediului rural românesc. In afara de voia buna indusa prin minunata exploatare a dimensiunii ludice a satului romanesc, cartea imi pare un apel subtil la acordarea unei atentii adecvate extraordinarului tezaur de traditie romaneasca, la valorificarea acestei comori si la necesitatea straduintei pentru pastrarea “vesniciei” satului romanesc. Multumesc, Alexandru Uiuiu, pentru acest regal!

 

                                                                                                                                        Simona Minculescu

 

 

 

    Ţara aceasta pare la prima vedere una absolut normală, dar ea de fapt este una de basm, care stă bine ascunsă în spatele realităţii. Pentru a-i observa farmecul însă, trebuie să o vezi cu ochii sufletului, cu ochi de copil, aşa cum o vede Ionuţ, nepotul Mariei şi a lui Grigore Guţan, în capitolul aflat la jumătatea volumului şi intitulat foarte sugestiv “Pomul vieţii”. Din cauză că este chiar la jumătate poate ar fi trebuit numit trunchiul vieţii, căci prin el trece, fără să realizăm, seva celorlalte povestiri. Revenind la Ionuţ, el este un visător care vede în orice element al naturii, pe care alţii îl consider nesemnificativ, un obiect constructiv cu care poate realiza altceva. El creează o lume doar a lui în această lume a oamenilor mari, o lume unde el face regulile, sau, mărog, nu chiar pe toate, căci atunci când îi cere bunicii Maria şi alt fel de mâncare, i se răspunde: “Felul doi mâine, dragu bunii, mâine!”. Ionuţ nu vrea să se despartă de această lume pe care dacă tot trebuie să o părăsească preferă să o ia cu el, dând dovadă de o putere de neimaginat chiar dacă avea doar şapte ani: “Ionuţ şi-a scos capul pe geam (geamul maşinii) şi şi-a încleştat trainic mâinile de gard şi când au pornit, au pornit cu gard cu tot. S-a smuls gardul leasă după leasă în plânsetele şi urletele copilului, s-a smuls cu poarta de la drum, cu poarta de la vale şi s-a urnit şi nucul odată cu el şi casa şi a plecat Ionuţ trăgând după el talpa casei şi acoperişul şurii, o parte din grădină şi stâncile prinse printre rădăcinile groase ale sălciilor de lângă apă, cumpâna fântânii şi câţiva pari din grădină”. Să fi simţit copilul că îl aşteaptă intrarea în tumultul vieţii, odată cu intrarea în clasa întâi, sau pur şi simplu ştia că se află pe un tărâm magic pe care nu voia să îl părăsească nici în ruptul capului?

    Ţara ascunsă este ţara făurită de fiecare personaj al povestirii, este ţara pe care fiecare cititor o poartă cu el oriunde călătoreşte, este locul unde fiecare se retrage când are nevoie să îşi regăsească locul în lumea asta. Ţara ascunsă este locul care oferă fiecăruia bucurii “care îţi umplu sufletul şi îţi dau fiorul acela rar de mulţumire”, este locul în care fiecare s-a născut, a crescut sau s-a realizat, locul plin de farmec şi care ca o poţiune magică îţi dă forţa să aştepţi, să te echilibrezi pentru ca să poţi continua, este ţinutul unde grijile dispar, este locul unde îţi recapeţi încrederea în sine ştiind că poţi înfrunta orice. 

    Citind romanul te întorci parcă în satul în care ai copilărit, sau trăieşti pentru prima dată, în cazul în care nu ai avut vreodată norocul să simţi pe viu această lume fascinantă. Pe tăbliţa de intrare în acest ţinut stă scris: “Să facă fiecare ce-o vrea să facă, să se lase purtaţi de valurile libertăţii, tu să ai nădejde în Dumnezeu şi în rânduială că aestea două ne-au ţinut neamul în lume”.

Ţara ascunsă este de fiecare dată alta şi totuşi aceeaşi. Ţara ascunsă aşteaptă să fie descoperită şi să îi fie citită tăbliţa de la ieşire din ţinut.

 

                                                                                                                                        Cristina Borşa

 

 

     Ne mai spun astăzi romanele ceva? Dacă se întreţes cumva cu destinul nostru – da, altminterea rămân doar "exerciţii literare". Aşa văd eu împărtăşirea posibilă a două destine – al cititorului şi al romanului –, fiecare urmându-şi calea.Iată-mă – citind romanul „Ţara ascunsă” de Alexandru Uiuiu (Editura Charmides, Bistriţa, 2012).Despre autor şi cărţile sale se ştiu deja multe din spaţiul public virtual. Sărim peste aceste note.
    Dacă ai citit şi ultimele capitole sau "fărâme" ale romanului – cum le spune însuşi autorul în prezentările ocazionale – ai rămas probabil uşor derutat de un happy-end atipic şi poate chiar neserios pentru lumea satului meu – satul lui Ion. S-ar putea ca tocmai în acest mod autorul "să pună prapor" peste lumea romanesc-veritabilă a lui „Ion”, mi-am zis.Mărturisesc, aşadar, că a fost pentru mine un disconfort ideatic major să închei lectura ultimelor şapte "fărâme" – „Moşul”, „Scriitorul”, „Ţărani în baloane”, „Întoarcerea”, „De trei ori Maria”, „Un cîntec”, „Morţii vii”. Până aici romanul mi se părea asemenea unui tablou bine elaborat compoziţional, cu armonie cromatică fermă, când deodată, iată, pictorul împrăştie "scene ne-bune" în prim-plan, iar nu în cotloane. Acum, la oarecare distanţă de lectura propriu-zisă, îmi dă mâna să mai reflectez puţin asupra cărţii.De ce un astfel de "procedeu artistic"? Abia prin această interogaţie începe romanul lui Alexandru Uiuiu să dea ghes "corzii sensibile" din mine.Lumea satului nu se mai poate "întoarce", mi-am zis; nici nu trebuie, de altfel! Lumea satului se poate însă transfigura prin cultură, adăpându-se din aceleaşi izvoare din care şi-au stâmpărat setea metafizică de cunoaştere cei mai 'naintea noastră. Ei, "dar asta-i altă poveste" – precum cea din „Muntele sfânt” –, ne-ar putea răspunde autorul.
    Altă poveste ar putea fi, de ce nu, chiar demersul narativ al ultimelor capitole – adevărate parabole-parapleu le-aş spune, oploşind noimele filozofice ale „hĭrii” omeneşti. Asistăm, în fapt, la moartea "prealabilă" şi îngroparea simbolică atât a celor doi eroi cu nume biblic, cât şi a satului tradiţional, urmată în final de recuperarea identităţii şi regăsirea eroilor într-un Limpeziş renăscut.Dificultăţile dialectale sunt nebănuite pentru un "citadin" get-beget care se aventurează să bifeze lectura „Ţării ascunse”. Uneori, autorul însuşi încearcă să "împace" forma literară cu forma dialectală introducând în discurs şi termenul literar, spre a nu risca o ruptură totală cu cititorul, bunăoară: ce este coleşăriul [coleşą̆́riu] – instrument de mestecat coleşă [colę̓şă] – se înţelege din context, cf.: "– Hai mă omule şi mestecă mămăliga, că tu eşti mai tare! zise mai răstit Maria, întorcîndu-se spre Grigore cu coleşărul în mînă."
    În „Ţara ascună” este aleasă şi aşezată cu grijă de colecţionar de icoane "o bogăţie" de toponime, hidronime şi antroponime. Aceste numiri sunt universalii ale vorbirii româneşti.Între marile omisiuni, prin care lumea satului ardelean este dramatic golită de conţinut, ignorarea colindelor precreştine şi a folclorului tradiţional.Singurul loc unde este "rostit" cuvântul colindă este în una dintre cele mai savuroase scene - parodia cercetăriilor antroplogice puse pe seama Blasnicului, adică a lui Ştefan Cioancă - omul lui Dumnezeu, cf.: "Badea Cioancă scuipă într-o parte la aşa ştire, dar văzînd că are cu cine, se apucă să bată cîmpii, cum făcuse şi de Crăciun în faţa unor domni în costum şi cu cravată care au zis că-s de la cultură şi umblă după colinzi. „Dacă vreţi să mă băgaţi în ceaţă, staţi că vă dau eu ceaţă!”O altă secvenţă magistrală este aceea a "merelor". Aflăm că Grigore le duce la piaţă în Năsăud, deşi lui nu-i plăcea "să stea prin pieţele oraşului de-a lela" ci pentru că, iată ce prozaic, "merele acelea ar putea fi ceva bani de ţigări şi de nimicuri trebuincioase prin casă". Târgul de joi, întâmplător, desigur, este pentru mine Joia Mare a merelor.Cred ca acest mare scriitor rămâne al nostru prin "grai şi suflet"; e numai al nostru, al năsoďenilor pentru că în roman porţile sufletului sunt ferecate şi fermecate cu lanţurile graiului. Într-un substrat adânc graiul năsăudean se împreúnă în imnuri-colinduri cu graiurile lumii întregi, pe drum de prihodişte care suie spre temple de deal, spre "loc de hodină, loc cu verdeaţă" – sălaşul lui Ler.Încheiem cu un gând confortabil, anume că autorul şţie că "realităţile consistente sunt cele sufleteşti" (p.350). Ne mai rămâne, aşadar, speranţa că în curând peana lui va "...dansa pe drumul şerpuitor ce urca dealul nins" („O alegere”, p. 337). Nu de alta, dar pentru puterile creative ale lui Alexandru Uiuiu această carte mi se pare a fi doar un "exerciţiu de încălzire".

 

                                                                                                                                         

 

                                                                                                                                                     Vilut Carbune